Lory, poveste emoționantă de viața. Badantă româncă: „Când vorbeam cu familia mea acasă, eram toată numai un zâmbet. Apoi, BOCEAM o oră”

Copiii au început să plângă, apoi am început și eu, apoi și soțul, zicându-ne în cele din urmă: „dragilor altă soluție nu există… Dacă facem împrumut la bancă avem nevoie de două persoane care să garanteze pentru noi și apoi ne vor ‘usca’ ratele.” Au urmat cam două săptămâni de gânduri, discuții, idei și planuri fel de fel după care am supus la vot plecarea mea: cine este pentru Italia, cine este pentru împrumutul în bancă.

Copiii, cum era de așteptat, au dat două voturi pentru împrumutul în bancă, apoi noi, părinții, cu două voturi pentru a pleca la lucru în Italia. Eram așadar „alla pari”. Am început a da explicații copiilor pentru a-i face să priceapă de ce ar fi mai bine să plec eu în Italia, le-am explicat că un an de zile cu lipsa mea va acoperi mulți ani de debite bancare, mulți ani de sacrificii deloc ușoare.

Au înțeles până la urmă și am obținut și acordul lor. Am făcut un legământ toți patru să rezistăm și să înfruntăm cu răbdare această opțiune salvatoare doar pentru un an de zile, după care vom avea în sfârșit casa noastră”, a mai spus românca.

„Am nimerit la o zgripțuroaică de toată frumusețea. Urla la mine din orice chichiță”

„Între timp, soțul meu vorbise cu colegul lui să pot pleca împreună cu soția acestuia. Ne-am cunoscut și după vreo trei săptămâni ne-am pornit spre „magica” Italie, pământul făgăduinței.

Era o chestie fenomenală pentru mine, aveam la cine poposi până la găsirea unui loc de muncă și la fel se bucura și Lenuța, noua mea prietenă cu care plecasem deja la drum. Sora ei din Italia a fost de acord să mă ajute și pe mine în căutarea unui loc de muncă. Simțeam că am plecat la drum în compania unui înger păzitor și altul mă aștepta la destinație.

Era în toamna anului 2004 când am plecat spre Italia. Odată ajunse la destinație, Lenuța a intrat la muncă imediat, după numai trei zile. Urmam eu la rând și am avut norocul să aștept doar o săptămână până când postul de muncă a apărut. Nu știam mare lucru să vorbesc, cunoșteam doar vreo zece cuvinte în limba italiană.

Am nimerit la o familie de italieni, el era țintuit la pat, ea, o zgripțuroaică de toată frumusețea. Urla la mine din orice chichiță…. Dar cine naiba o înțelegea ce spunea? Ea urla, eu răspundeam „si, signora” cu zâmbetul pe buze. Eram cu ochii în paisprezece după ea prin casă, să „fur” din mers ordinea lucrurilor, modul ei de-a face, obișnuințele. Mă boscorodea în limba ei până făcea spume la gură, dar cine o băga în seamă, cine o înțelegea, eu nu!

Îmi rezervam noaptea pentru descărcările mele sufletești, mai precis jumătate de noapte plângeam, iar jumătate o dormeam. A durat calvarul ăsta vreo două luni, apoi am simțit cum bătrâna își „preda armele””, a mai spus sursa citată anterior.

„Când aveam timp liber mă așezam la scris și învățam limba italiană, scriam propoziții întregi de prin ziare, de la televizor, apoi le traduceam cu ajutorul dicționarului. A doua lună mi-a fost mult mai ușor, o înțelegeam pe bătrână ce vrea, ce spune. Mai începusem și eu să folosesc cuvintele noi învățate, le mai stâlceam, dar ea mă corecta mereu și astfel îmi rămâneau înfipte pe veci în creier.

Două luni nu am ieșit din casă pentru că îmi era teamă să nu mă pierd. Aveam liber de trei ori pe săptămână câte 5 ore, pe care mi le petreceam în camera mea, la scris și învățat limba italiană. Din când în când mă duceam la ea cu câte un obiect din casă să-mi spună cum se numește în italiană, nu mă refuza niciodată, mă ajuta mereu.

Când vorbeam cu familia mea acasă, eram toată numai un zâmbet: „O duc bine, sunt ok, nu vă faceți griji. Am găsit o familie nemaipomenită, sunt deosebit de drăguți cu mine, până la ceruri și înapoi!” Schițam o fericire falsă pentru a le ridica moralul, iar după ce terminat de vorbit cu ei boceam vreo oră, apoi îmi reveneam. Eram pregătită să ies cu nelipsitul zâmbet pe față din camera mea.

După vreo 5 luni de zile vorbeam italiana, mai stâlceam câte un cuvânt, dar cu toate acestea mă făceam înțeleasă de minune și la rându-mi înțelegeam tot ce mi se spunea. Eram foarte mândră de mine”, a adăugat badanta din Italia.

„Lucrurile au mers bine până într-o zi, când bătrânul, soțul Fiorellei, a decedat”

„Fiorella, așa se numea bătrâna, devenise și ea mai dulce, mai îngăduitoare, începusem să mă simt bine în casa lor. Nu am rezistat fără să o întreb de ce s-a comportat atât de sever cu mine la început și mi-a mărturisit că eu, practic, ar fi trebuit să lucrez în casa lor doar două luni de zile.

Ea avea o altă „badanta” de vreo 9 luni, de naționalitate poloneză, și care trebuia să se întoarcă la post. Nu a mai vrut-o, în cele două luni mă preferase pe mine în locul ei. Evident, am întrebat-o de ce eu în locul îngrijitoarei poloneze, nu vorbeam italiana, nu știam nici să gătesc, nu știam nimic din obișnuințele și îndeletnicirile lor, ale italienilor.

Mi-a spus simplu: „Pentru că niciodată nu mi-ai răspuns, ai zâmbit mereu atunci când eu te certam, pentru că ai grijă de soțul meu cu dăruire și pentru că îmi masezi picioarele în fiecare seară fără să-ți fi cerut eu vreodată acest lucru.” I-am spus râzând, „sper că nu mă înjurai când eu îți spuneam doar ‘si, signora’ pentru că altceva nu știam!”